O noua sansa-Capitolul 2

Era dimineata.David tocmai facuse focul deoarece era una dintre acele zile friguroase si ploioase.Il priveam,il priveam atat de intens incat parea ca ma holbam.El intoarse capul spre mine si-mi oferise un zambet pur,sincer..un zambet adevarat.Am intors capul intimidata de chipul lui splendid dar mi-am dat seama ca era un gest prostesc si cat se poate de evident.M-am apropiat de el si,cu multa duritate in glas l-am intrebat:
- Poti sa-mi povestesti despre legatura mea cu tine?
Incepuse sa rada si privindu-ma  imi spuse:
 - E ciudat sa ma intrebi asta stiind ca suntem prieteni de la 7 ani.
- Da ,dar eu nu-mi amintesc nimic asa ca ar fi dragut din partea ta sa-mi spui cate ceva.
 -Bine,bine.Suntem de origine romani.Tu din Botosani si eu din Bucuresti.Parintii nostri sunt prieteni din facultate dar noi ne cunoastem de la 7 ani atunci cand parintii mei s-au mutat  in orasul tau natal.De atunci nimic nu ne-a mai despartit ...am mers la aceeasi scoala..acelasi liceu.Anul acesta am terminat clasa a 10-a ,tu ,fiind premianta clasei iar eu primind mentiune.Drept rasplata,parintii nostri ne-au trimis intr-o tabara internationala ,,For the future" in America,mai precis in L.A. O parte din drum am parcurs-o cu avionul dar,acesta avand o defectiune am fost nevoiti sa parcurgem restul drumului cu vaporul.De atunci nu stiu ce sa intamplat cu nava sau cum am ajuns aici.Nici nu stiu ce insula e asta...sau ce o fii ea.
- Inteleg...dar de unde stiu ca nu ma minti?il intrebasem eu incruntata
 -Ce motiv as avea?
 -Nu stiu...poate pentru a te da la mine;ii raspunsem eu sarcastica
 David incepuse sa rada in hohote.Rasul lui ma facut sa-i arunc o privire dispretuitoare si sa-l intreb:
 - Ce te amuza atat de tare, prietene?
 -Tu chiar crezi ca m-as da la tine?
 - Pai ieri mi-ai spus ca suntem mai mult decat prieteni...s-au asta sperai tu.
    Raspunsul meu a pus capac conversatiei.El se ridica si,aruncandu-mi o privire rautacioasa se indrepta spre iesirea din pestera.
    -Ouu hai,fii barbat!ii spusem razand.Sau marelui David ii e frica de o conversatie serioasa!!
    -Asculta-ma!Ieri am spus acele lucruri sperand sa-ti recapeti memoria dar, nu a fost,nu e,si nici nu va fi vreodata ceva intre noi.Nici macar nu te plac.Si punct fiindca mai am chef sa-ti dau alte explicatii.
    In urmatoarea clipa pleca afara.L-am privit cum se indeparta,incercand sa-mi amintesc cateva fragmente din memoria mea confuza.Dar efortul era in zadar.

 

O noua sansa-Capitolul 1

Negru in fata mea...totul este confuz.....ce se intampla?Unde ma aflu?Ce e cu mine?Toate fara raspuns.Ma ridic si privesc in jur.....frig...pustietate....si cel mai grav  SINGURATATE.

Este vorba despre o insula,un naufragiu.Nu stiu exact fiindca nici nu-mi amintesc cine sunt;un lucru e sigur....acela ca vad in zare o nava pe jumatate scufundata...oare ma aflam pe ea?oare am supravietuit sau acum este drumul spre cealalta lume?
- Amelia!!!!striga o voce necunoscuta...
Ma intorc sa-i vad chipul acelei voci masculine...nu-i raspund dar ma apropii de ea...aproape,si mai aproape ,atat de aproape incat ii puteam simti rasuflarea calda.......acum ii puteam vedea chipul;era probabil cea mai frumoasa fiinta de pe pamant.Avea pielea alba,ochii albastri si un zambet mirific.Intr-un cuvant aspectul lui era perfect.
Ma apuca de talie si ma stranse atat de tare incat ii puteam simti inima care-i batea intr-un ritm alert..Oare de ce?
- Am crezut ca te-am pierdut pentru totdeauna dar, acum,fiind in fata mea mi-am dat seama ca nu are rost sa ma mai ingrijorez.....imi spuse frumosul baiatul privindu-ma in ochi
- Cine esti?
 Ii adresasem aceasta intrebare pe un ton atat de dur incat ai fi spus ca el este responsabil pentru ceea ce  mi se intamplase.
Dintr-o data acea atmosfera linistita isi schimba aspectul intr-una tensionata........
 -Ce vrei sa spui,Amelia?sunt eu David,prietenul tau,sau poate ceva mai mult.Cum poti sa nu ma recunosti?Cum?
 Nu puteam sa-l mint. Nici nu stiam ce sa-i spun ca sa-l calmez..
- Iarta-ma dar nu te cunosc...imi pare rau...sincer....
-Nu-mi vine sa cred !Ne cunoastem de la 7 ani Ame!Nu pot sa cred ca totul s-a spulberat in mintea ta!Nu  este corect!!!
 Ii puteam observa lacrimile care-i cadeau  pe obrazul sidefiu,lacrimi cei exprimau frustrarea..
 -Uitate la mine!ma ruga....Te rog!priveste-ma!
 Ce puteam sa fac?mi-am concentrat privirea asupra chipului mirific..i-am putut observa trasaturile fine,firave...Ca o actiune involuntara i-am atins chipul.Facand acest gens am avut o senzatie neobisnuita,ca un gol in stomac.Mi-am retras repede mainile si cu tristete in suflet i-am soptit:

-Te rog, nu ma ura dar nu-mi amintesc cine esti...nici macar cine sunt!
-Nimic?Chiar nimic?
 -Singurul lucru pe care il stiu este ca atunci cand ti-am auzit vocea am simtit un gol in stomac.
Fata i se lumina si in acel moment ma cuprinse in brate...simteam caldura ,protectie.....
 -Si ce vom face acum?il intrebasem eu confuza
-M-ai intai sa gasim un loc unde sa dormim.....